Primejdiile și împlinirile domniei  Provocări externe, dificultăți interne. Apostolatul brâncovenesc. 

Imagine: harta ctitoriilor Brâncovenești, ridicate sau refăcute de domnitorul Constantin Brâncoveanu

,,Si îndată ce sosi acolo ziseră cu toții: «Logofete, noi cu toții pohtim sa ne fii domn». El zise: «Dar ce as vrea eu cu domniia, de vreme ce domn sint la casa mea; nu-mi trebuiește sa fiu!» Iar ei ziseră: «Ne rugam, nu lăsa țara sa intre alți oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!» ” (Cronicarul Anonim)

..înțelept și foarte grijinic fiind și mai mult pentru țară și pentru patrie din inima dorind” (Greceanu)


Împrejurările istorice ale domniei Brâncovenești pot fi descrise prin sintagma unui cronicar contemporan: „cumplite primejdii” (Greceanu).

Confruntat cu silnicia turcească, perfidia apuseană și expansionismul rusesc, Constantin Vodă a căutat să scape țara de cumplita soartă de a deveni teren de luptă între fiarele imperialiste din jur sau simplă provincie a celui mai puternic.

Țara, când Vodă Brâncoveanu a fost ales, se afla sub presiunea unei multiple destrămări. A fost perioada în care Imperiul Otoman își începe declinul, manifestat deocamdată interior, fără ca puterea sa externă, imperialistă, să se clatine substanțial. Din această criză internă a Imperiului provin și spolierile tot mai brutale ale provinciilor sau ale voievodatelor din sfera de influență, care vor culmina prin „fanariotizarea” Țărilor Române.

Totodată, Imperiul Habsburgic începe perioada sa de ascensiune și extindere către Europa Centrală și Balcani. „Nemții”, notează Cronicarul Anonim, se aflau „în spinarea țării noastre” și exista pericolul ca ei să-și impună omul lor pe tronul Țării Românești, ceea ce ar fi adus „multe pagube” acesteia. Suedia și Polonia sunt alte puteri care se mișcă dezordonat, amenințând indirect Țările Românești.

De la Răsărit începe să se afirme, pentru prima oară în spațiul european, Imperiul Rusesc al lui Petru cel Mare. Obiectivul acestuia este tot extinderea în Europa Centrală și Balcani.

În plus, țarul Petru propagă mitologia salvatorului pravoslavnic al popoarelor ortodoxe și are loc debutul mitului celei de-a treia  Rome. Se colportează, în acest sens, pseudo-profeții despre eliberarea Constantinopolului din robia „agarenilor” (turcilor) de către un neam „pavlos” (blond) venit din nord.

Este un contrast între acest mit, până la urmă propagandistic, și acțiunea concretă a basileului autentic bizantin, Brâncoveanu, care susține, efectiv, prin donații, relații personale și cărți, întreaga lume ortodoxă aflată sub autoritatea turcilor. Un alt contrast este dat de faptul că Petru cel Mare, hipnotizat de civilizația apuseană, acțio- nează în interiorul Rusiei sub un vădit duh modernizator și occidentalizant, pe când Brâncoveanu este, cu adevărat, ca un ultim ecou al împărăției bizantine ce acționează în sens contrar, în sensul unei manifestări a substanței/structurii sufletești proprii civilizației sale.

Curtea sa domnească este adevărat nod patriarhal răsăritean, cronicile consemnând desele vizite și reuniri ale patriarhilor Constantinopolului și Alexandriei la București sau în alte reședințe ale domnului, cu care familia domnitorului și el însuși întrețineau corespondență. Am putea spune, fără să exagerăm, că repetata trimitere elogioasă a contemporanilor săi la Sfântul Împărat Constantin are și această semnificație: dacă primul Constantin începe perioada bizantină, există și un ultim Constantin care o încheie, printr-un ultim răsuflu al acestei civilizații.


Așadar, Vodă compensează din plin lipsa de putere văzută cu puterea nevăzută, a influenței și a acțiunii pe plan cultural-duhovnicesc.

Eficiența acestei politici se vede în aceea că înrâurirea sa depășește cu mult granițele și influența pe care o putea exercita pe planul puterii brute. Țara Românească este un centru ortodox care iradiază înspre nord, cuprinzând românii ardeleni și înspre sudul balcanic, până spre Orientul Apropiat.

Rețele clericalo-diplomatice sunt active pe tot acest teritoriu, miza fiind păstrarea și întărirea Bisericii, aflate sub presiune, nu doar pentru că se afla sub un imperiu islamic, ci și din cauza ofensivelor tot mai agresive ale catolicilor și ale protestanților.

În acest context, Brâncoveanu impulsionează tipărituri apologetice, de apărare a credinței ortodoxe și de răspuns față de propaganda catolică și calvină. „Strict ortodox”, arată Nicolae Iorga, spre deosebire de predecesorul său, Șerban Vodă, mai curtenitor cu catolicii, Brâncoveanu aduce pe românește scrieri patristice „ca să poată fieștecare Rumân ce și puțină învățătură ar avia, să înțeleagă”.

Într-adevăr, faptul că în titlurile unora din aceste tipărituri se menționează explicit: „acum întâi tălmăcit în limba rumânească spre înțelegerea de obște” arată că acțiunea culturală din timpul Brâncoveanului este deliberată.

Câteva exemple mai vădit apologetice: „Lumină cu dreapte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritului asupra dejghinării papistașilor” (1699); „Pravoslavnica mărturisire a Săbornicescei și apostolescii Besearecii Răsăritului” (1691); „Învățătura dogmatică a Bisericii Răsăritene” (1703); „Panoplia dogmatică” (1710);   se   tipăresc   însă   și   cărți   patrtistice   ca „Mărgăritarele”    Sfântului    Ioan    Gură    de    Aur, „Leastviță” (Scara Sfântului Ioan), „Patericul”, precum și cărți populare duhovnicești, ca „Mântuirea păcătoșilor” sau „Floarea  darurilor”; sunt trimise cărți de cult, Evanghelii, Liturghiere, românilor greu încercați din Ardeal, dar și arabilor și georgienilor, din ținuturi mult mai îndepărtate.

Așadar, un adevărat apostolat susținut la mai multe niveluri: la nivel dogmatic – mărturisiri de credință; la nivel de cult – cărțile atât de necesare pentru săvârșirea sfintelor slujbe; la nivel de popularizare – cărți patristice și duhovnicești. Și nu se putea alt mitropolit mai potrivit unei astfel de epoci decât energicul Antim Ivireanu. Un asemenea program nu poate fi gândit și elaborat decât de un creștin foarte conștient,  cu o credință lucrătoare și cuprins de râvna Bisericii.


Iorga a numit domnia lui Brâncoveanu „monarhie culturală”, tocmai pentru a accentua acest principiu de acțiune și manifestare pe planul puterii spirituale.

Este o sintagmă potrivită, mai ales dacă ne gândim la distincția făcută de filosoful creștin N. Berdiaev între cultură și civilizație: cultura derivă din cultul religios, este organică, unitară și dezinteresată, lipsită de obiective instru- mentale, utilitare. În schimb, civilizația reprezintă deja o organizare planificată a unei societăți, bazată pe o ideologie ce maschează supra-structura socială și un proces de dominație și control.

Există o cultură brâncovenească, dar semnul cel mai important al acesteia nu stă în rafinamentul arhitectonic, nici în tipărituri și nici în alte realizări artistice, ci în acest substrat autentic, duhovnicesc, dres cu sare, viu și organic. Este o cultură a duhului, a unui Dumnezeu trăit și împărtășit, este, totodată, o cultură care apropie, unifică pe cei diferențiați prin statut și poziție socială.

Restaurarea ortodoxă sistematică, laolaltă cu ctitoriile și vastul program de tipărituri, sunt, de fapt, una din minunile domniei lui Brâncoveanu, alături de durata sa.


Sfintii Martiri Brancoveni carte editura Cuvantul OrtodoxAcest articol este un extras din capitolul „Primejdiile și împlinirile domniei. Provocări externe, dificultăți interne. Apostolatul brâncovenesc.” ce face parte din cartea “Sfinții Martiri Brâncoveni. Icoana vechii lumi românești”, apărută în anul 2014, la editura Cuvântul Ortodox, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul sfânților Brâncoveni.
Cartea este tipărită în condiții grafice deosebite, conținând miniaturi brâncovenești, icoane și portrete contemporane. Poate fi procurată din rețeaua de distribuție Supergraph (Librăria Sophia, pangarele mănăstirilor s.a.) și online de la Librăriile Sophia și Libris.
Pentru mai multe detalii despre carte, click aici.

Lasă un comentariu